Mami, iartă-te, ca să poți crește!

Mami, iartă-te, ca să poți crește!

Când diminețile mele încep cu ei doi, râzând și gândurind a fericire, fără griji, fără dileme și fără tristeți, mă cuprinde fericirea în starea ei pură, plină, așa cum n-am mai trăit-o niciodată. Acea senzație de prea-plin greu, dar greu bun. Acel greu revelator, care îți dă sensul și răspunsul la întrebări mute. Simt acel gen de fericire nerăbdătoare, de parcă aș fi un copil care abia își cară acasă o ladă plină ochi cu jucării, primită în dar de la un copil mai mare. Îmi iese prin pori și mă învăluie, mă trage ca un resort din alte gânduri și mă aduce în ACUM. Lângă ei, copiii mei, pot sta cel mai mult în prezent, acea stare pe care am căutat-o mereu în meditații sau în exercițiile pentru relaxare, în viteza cu care fugeam, cândva, de scenariile neîntâmplate din mintea mea.

În rest, însă, încă mă mai confrunt cu vina, cu gândurile gri și incertitudinile și știu că nu sunt singura mamă care face asta. Nu-i așa?

Sunt părinte de trei ani și zece luni. Tu?

Spune-mi! Ai vrea, uneori, să te poți întoarce în punctul T0 al rolului tău de mamă și să faci lucrurile altfel? Ce ai schimba?

Dacă ar fi să te întâlnești cu tine, însărcinată, ce ți-ai spune? Hai să facem împreună un exercițiu. Să ne imaginăm că pășim în timp și ne întâlnim cu noi înșine, rotunde, însărcinate, frumoase… Așa-i că te-ai vedea mai frumoasă acum, decât te vedeai atunci?

Ce ți-ai spune?

Încep eu…

Mi-aș spune că, de data asta, va fi totul bine. Mi-aș spune că pe micuța de acolo, din pântec, chiar o voi ține în brațe și că ea va veni cu toată minunea și binecuvântarea de care voi avea nevoie pentru a merge înainte. Mi-aș spune că apoi, micuțul care o va urma, va veni cu lumina caldă a iertării și vindecării de sine. Așa că fricile nu-și au rostul.

Mi-aș servi o cafea fierbinte și mi-aș mângâia mai mult burta mare, în care primul meu copil crește liniștit. M-aș mângâia cât pentru toate nemângâierile pe care nu mi le-am dat cât timp a stat în mine, de teama de a nu o pierde și pe ea.

Mi-aș spune că, uneori, mintea se întoarce împotriva noastră, dar numai dacă îi permitem. Și nu trebuie să-i permitem, pentru că avem exact scutul perfect, mereu la îndemână, să o împiedicăm: iubirea necondiționată.

M-aș mângâia pe părul încă lung pe atunci, și mi-aș șopti:

„Te iert!

Te iert pentru fricile tale atât de adânci și atât de mari.

Te iert pentru că nu ai crezut în tine, un timp atât de lung. Va veni și momentul în care vei avea toate instrumentele să înveți să o faci.

Te iert pentru anii tăi netrăiți, în care ai ales să te închizi în tine.

Te iert pentru că nu ai știut să te iubești.

Te iert pentru impulsivitățile tale. Veneau din nesiguranță.

Te iert pentru că n-ai simțit iubirea aceea copleșitoare, maternă, decât atunci când ți-ai ținut copiii în brațe. A fost modul tău de a te proteja.

Te iert pentru detașările tale față de lume.

Te iert pentru toate dorințele și visurile la care ai renunțat.

Te iert pentru auto-biciuirile și auto-sabotajele tale.

Te iert pentru toate zâmbetele cenzurate.

Te iert pentru că a durat atât de mult să te convingi că Dumnezeu te iubește.

E timpul să o faci și tu!”

Apoi m-aș lua în brațe.

Așa că, mami, tu – cea care citești – ce ți-ai spune dacă te-ai întâlni cu tine, în momentele în care nu te plăceai foarte tare?

Cred că e timpul iertărilor de sine. Al blândeților și al îmbrățișării propriului suflet. Lucrurile nu mai pot fi făcute altfel, dar pot fi iertate. Puse în sipetul etapelor de ieri, care te-au șlefuit în ceea ce ești azi.

Închide ochii. Imaginează-te în fața ta, cea care erai cândva și ia-te în brațe. Cu toată căldura de care ai fi avut nevoie atunci. Cu toată iubirea pe care ai simțit că nu o primești. Cu toată bună-voința de care nu ai avut parte. Nici nu contează care îți sunt motivele care nu te fac mândră de tine. Poate nu ai putut/vrut să alăptezi sau poate ți-ai luat viața în mâini și ai decis să îți crești singură copilul. Poate nu ai simțit imediat iubirea de mamă sau poate nu ai fost pregătită să intri în acest rol. Poate că nu te-ai bucurat de sarcinile tale așa cum ai face-o acum, când greul a trecut sau poate nu ai știut ce să faci, și te-ai retras în muncă sau în altă zonă a ta, de confort. Nimic din toate acestea nu mai au importanță. Tot ce e nevoie să faci este să TE IERȚI. Cu tot sufletul, din toată inima. Mintea va asculta de acestea, într-un final.

Iartă-te cu bucuria vindecării, cu nevoia de tine – completă, cu certitudinea iubirii, cu recunoștința pentru omul frumos, care ești.

E nevoie să crești tu, frumos, pentru ca micuții tăi să se dezvolte armonios.

Mami, iartă-te, ca să poți crește!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *