Uneori, îi abandonăm prin bunele intenții

Uneori, îi abandonăm prin bunele intenții

De la Crăciun, copiii sunt răciți. Trebuia să se întâmple și asta, odată și odată… Ioana a venit cu o viroză în ultima săptămână de grădiniță și a împărțit-o, cu generozitate, cu fratele mai mic. Inevitabil, am ajuns și la antibiotic – acea linie de sus a tratamentelor pe care nu îmi doresc deloc să o atingem foarte des. Mi-a spus acum câteva zile că o doare urechea și m-am temut să nu se fi instalat o otită (doctorul a infirmat), însă prietena mea bună, cu care mă consult adesea în privința remediilor naturiste, mi-a spus să fiu atentă la durerea de ureche a Ioanei: “este posibil că fetița să se simtă neauzită“.

Am recapitulat ultimele zile, săptămâni, luni, într-o fracțiune de secundă și mi-am dat seama că, poate, apariția lui Bogdi să îi fi dat Ioanei senzația că nu mai e centrul universului nostru, deși noi am făcut tot posibilul să reorganizăm centrul acestui univers în jurul amândurora. Dar oare am încercat suficient?

Acum câteva zile, Ioana mi-a spus “Mami, noaptea, un vis urât a intrat în capul meu“. Mi se pare extraordinar că am ajuns în etapa în care ea are vise și le poate povesti, iar mie îmi place să o ascult și să discutăm apoi, în jurul lor. “Mami, și eram în apă și te strigam să îmi dai mâna, că eram tare obosită, și te strigam și tu spuneai “Ajută-te singură, Ioana! Hai că poți, ajută-te singură!”, și eu plângeam, mami, că te uitai la mine și nu veneai“. Știți ce am făcut, când mi-a povestit visul ei? Am plâns, cu o vinovăție aproape materială, care mă îmbrăca precum o șubă grea și urât mirositoare. Am simțit cum copilul meu trăise autentic, nedisimulat, intens, dureros – abandonul. Îl trăise în vis. Are vreo importanță că a fost doar în vis, atât timp cât durerea ei a fost reală?

Mi-am dat seama cât de subțire este linia de demarcație între a-ți încuraja copilul să facă singur un lucru și a-l dezamăgi, prin a nu-l face împreună cu el.
De când a venit Bogdi pe lume, au fost nenumărate dați în care i-am spus Ioanei, blând, dar totuși ferm, “Joacă-te singură! Ai atâtea jucării!” sau “Nu pot să fiu personajul X, am foarte multă treabă” sau “Liniște! Nu mai cânta, îl trezești pe Bogdi!”

Fără să știm, fără să vrem, fără să bănuim, îi abandonăm pe copii nu doar prin lipsa de atenție, ci prin bunele intenții de a-i motiva să încerce singuri. 

Îi abandonăm în mijlocul  jucăriilor, gândind că  ele sunt remediul sigur împotriva plictiselii. Realitatea este că, pentru ei, jucăriile sunt doar instrumente ce devin atractive, doar atunci când le împart cu noi.

Îi abandonăm în mijlocul ideilor lor nerostite până la capăt, căci îi întrerupem cu un “am prea multa treabă”. Așa și este, dar ei nu o știu.

Îi abandonăm în mijlocul propriului lor spectacol, dans sau recital, anume făcut pentru noi, cu bucuria și dezinvoltura vârstei. Ei nu vor decât să ne vadă zâmbind, atenți, conectați.

Îi abandonăm blând, prin cele mai bune intenții, gândind că doar astfel îi încurajăm să-și găsească singuri firul jocului. Realitatea este doar că le tăiem vocea. Vocea și elanul cu care, cât sunt încă mici, ne invită insistent în lumea lor.


Părinți de doi, de trei sau de patru, atenție la copilul mai mare! Este tot el, cel cu nevoie mare de conectare și afecțiune, cel cu idei multe și energie nelimitată, cel cu dorința de a avea doar pentru el brațele mamei, cel minunat de unic, de ghiduș, de creativ. Nu s-a schimbat nimic, în afara faptului că a devenit fratele/sora mai mare. Copilul mai mare, însă, e tot mic!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *